Vaneddi senza Suli
Casi ammucchiati dintra li vaneddi
d’unni ci stannu li cchi puvireddi
vi guardu e tremu e sentu ‘ntra lu cori
un fremitu di sdegnu ca nun mori.
Vi guardu e tremu pi lu gran squalluri
ca c’è dintra sti tani di duluri,
mentri a poca distanza li palazzi
cu li signuri e cu tutti li sprazzi!
Vaneddi senza suli e senza luci
d’unn’è ca sta miseria si cunnuci,
d’unnè ca sta di casa ogni malannu
d’unnè ca mori, carrica d’affannu…
Umanità scurdata e figghialora
ca fa li figghi e li sdivaca fora
mmenzu li strati e poi sunnu la fudda
cunnannata a manciari la cipudda…
E puru chi su duci sti pupiddi
sti sfardazzati e lordi picciriddi
ca chiancinu,
ca gridanu e su ‘nfesta
pirchì pinzera un hannu pi la testa!
Mentri li vecchi cu li facci smorti
‘ntra li vaneddi aspettanu la morti!
Friddi, diuni cu li manu giarni
cù l’occhi spersi, sicchi, senza carni.
Guardanu li niputi nicareddi
e pensanu ca sunnu puvireddi
e sentinu un sbalancu, n’alammicu!
‘Ntisi passannu un chiantu di nutricu
e ‘ntisi, doppu poi ‘na cansunedda
ca detti vita a tutta la vanedda.
Lu nutricheddu menzu addurmisciutu
attaccatu a ddu pettu allaccarutu
circava lu lattuzzu e po’chiancia
pirchì so matri latti nun n’avia.
‘Nzemi a lu so figghiu so matri chianci
e grida forti: mori, si nun manci!
Comu’ na pazza, disperatamenti,
cummogghia di vasati ddu nnuccenti,
ddu nnuccenti ca pati e ca finisci
e a picca picca mori e po’ sprisci…
sprisci ‘ntra lu celu ancora nicu
pirchì lu munnu fu lu so nnimicu.
Megghiu ca mori mentri un sapi nenti
mentri ch’è nicu nicu ed è nnuccenti,
almenu sta cu l’ancili e li Santi
dissi ‘na vecchia tutta tremolanti
a mia ca mi firmavi pi guardari
dda scena tristi senza pipitari.
Casuzzi senza paci e senza luci
d’unn’è ca ognunu porta la so cruci,
casuzzi unni la genti lacrimia
aspetta, prega, ridi e po’ santia
casuzzi senza grasti e senza ciuri
‘ntra strati stritti stritti e scuri scur
i quannu pi tutti veni lu parrastru
lu ‘mmernu cu lu celu cinnirrastru,
sentu li vecchi tussiri e sputari,
du mali granni nun li po’ scanzari.
E lentamente quasi a stizza a stizza
la morti trasi e la furchetta appizza.
E ‘ntisi un jornu vuci, barbuttizzu
“é mortu! è mortu! Cui lu vecchiu Rizzu?
Ma quannu mai Ninuzzu di Turiddu
morsi lu nutricheddu a fami e friddu!
‘ntra la vanedda tutti s’affacciaru
e di Ninuzzu tutti nni parraru
tutti ddi puvireddi ch’accurreru
lu vitturu già mortu e lu chiancieru.
E ci nni foru tanti di dda strata
ca ficiru, mischini la nuttata.
Chi nuttatazza d’acqua, chi furtura!
ci fu matrigna puru la Natura!
Lu nnumani po’ vitti comu un pazzu
un omu cu ‘na striscia ‘ntra lu vrazzu
nesciri di dda casa giarnu e friddu
era lu patri di lu picciriddu.
Sutta la scidda aveva lu tabbutu
parrava sulu e lu guardava, mutu!
Po’ quannu lu pusò ‘ntra lu casciuni
di la carrozza, ci detti un vasuni.
E dissi a vuci forti: Genti mia,
fui lu pitittu, no la malatia.
Li genti pò si ficiru la cruci…
la matri sfardò l’aria, cu li vuci!
Giuseppe Ganci Battaglia
(Il Volto della Vita, 1958)